Un arhitect al singurătăţii

Templul meu, poezie, Corin Culcea, Editura Genius

 

Ca un ştiutor al tâlcuirilor şi firii lucrurilor, imperceptibil, poetul se risipeşte în lucruri pentru a alunga singurătatea din ele, creând o solitudine suportabilă şi neagasantă, convieţuirea cu sine fiindu-i mai uşoară.

O atare stare nu este tranşantă, nici definitorie, ci apriori necesară reducerii la absurd a golului existenţial cu nuanţele sale de luciditate telurică până la diluarea propriei fiinţe în translucid şi totodată intrinsec, cu inserţii voit afective în meandricele şi alunecoasele sale versuri, care se ţes şi decurg unele din altele ca o plasă nevăzută, alcătuită din aripi de fluturi.

Un arhitect al singurătăţii, Corin Culcea construieşte un închipuit edificiu, un monument de visare, o statuie sisifică în onoarea golului existenţial ce domină lumea şi, cu atât mai mult şi mai intens, copiii săi minunaţi, poeţii.

Astfel, observăm aici necesitatea devenirii (ca un excurs aciclic) omului în imaterial şi, neavând altă soluţie la îndemână, fără sprijin divin explicit, poetul se mută în iubita sa, care devine o singurătate extinsă, plină de tăcere, asimilată unui endomorfism îngheţat în contact cu structurile sufleteşti corolar-endemice din iconoclastul vizitator.

Dualitatea este perpetuată ca o stare de damnare necesară; dualitatea lăuntrică se transferă asupra femeii din nevoia stării de cristalizare în ispăşirea dreptului la libertate, asemenea infiltrării razelor solare în ţărână pentru a încălzi seve din care cresc flori.

Ascuns la vedere, poetul reclădeşte minuţios stările de tăcere care devin un edificiul al singurătăţii sale în care afirmă ”când sunt singur, vin de departe” (Tăiş dureros). Între două reconstrucţii, înregistrează stările de risipire a vieţii în oameni ca o durere posibil de descris doar parafrazându-l pe Cioran: ”nu oamenii suferă în lume, ci lumea suferă în oameni”.

Iubirea este doar o amăgire necesară desenată în femeia-formă a materiei supusă ciclurilor efemerităţii, instabilă şi mereu schimbătoare. Insensibil la bucuriile trecătoare, creatorul ia act de vanitate, inclusiv de această iluzorie înflorire temporară a lumii în ochii săi: ”//Femei, pe stradă, în maşini, în piaţă,/ o curgere de carne şi de viaţă,/ nestăvilită-n trupuri dulci-amare//” (Femei).

Arhitectul singurătăţii este poetul care înalţă o statuie golului prezent în sine azi, mâine, poimâine şi în fiecare zi până când această cinetică repetare devine un vârtej care absoarbe trăirile şi vietăţile într-o sete a golului universal, prilej de zbor şi prăbuşire lăuntrică.

Nebănuit, mâinile se desfac de corp şi ating ceruri visate, aşezând norii într-o altă ordine, ochii fotografiază ca un aparat foto performant, în fiecare miime de secundă, starea lucrurilor, pentru că unul din cele mai importante lucruri pentru om este memoria…

Ca un revers al risipirii ființei în lucruri, intervine un fel de invazie a fenomenelor, fiinţelor, lucrurilor şi ideilor în poet, copleşindu-l, diluându-l până la starea de contopire cu acestea. O atare solubilitate a fiinţei, această eterizare continuă, îl transformă într-un spirit al formelor cu care se însoţeşte în această mare singurătate care este poezia…

Cine sau ce este Templul meu care construieşte literă cu literă şi viziune cu viziune o altă faţă a lumii? Căci nu aceasta este poezia, o altă oglindă în care vedem lumea?

Templul autorului nostru este însăşi lumea, dar nu lumea înconjurătoare, pe care o vedem cu toţii, ci lumea lui, lumea pe care el o vede în lume, particularizată, singularizată, ştearsă de praf şi înălţată într-o strălucire stranie, de o frumuseţe bizară -ca o fată frumoasă în haine urâte, văzută de un ochi expert, o descoperire esenţializată de spiritul lucid şi clarvăzător.

Cum construieşte arhitectul singurătăţii templu dintr-o lume universal acceptată ca decadentă, cum reuşeşte el să înalţe un sanctuar unei lumi? Sigur, el nu construieşte un templu lumii în genere, nu lumii noastre, ci lumii lui.

Poetul-arhitect are nevoie de această reconstruire pentru a supravieţui tăvălugului de activităţi, avalanşei de emoţii şi sentimente, amestecului neclar de dorinţe, ale lui şi ale celorlalți, de care este împresurat, necesităţi şi interese, pentru a supravieţui păstrându-şi memoria lucrurilor intactă, sufletul nemânjit şi ochiul neviolat de impurităţile copleşitoare din ritmul ameţitor al viitorului.

Neîndoielnic, avem în faţă, ca în mitologie, un labirint din care nu mai poţi ieşi, o sală cu oglinzi care reflectă la infinit imaginile din una în alta, iară profanii, cei care nu cunosc secretul luminii, nu vor vedea imaginile clare, nedistorsionate.

Versurile sunt înşelătoare, lipsa unui ritm interior creează o aparenţă disoluţie a esteticului în sintetic, însă e doar o intenţie a poetului de a întinde perdele de fum în urmă-i pentru a nu i se vedea urmele paşilor în aceste nisipuri mişcătoare ale drumului poetic.

Susţinem încrezători pelerinul spre ţara poeziei, Corin Culcea, şi ne punem speranţa că de acolo, din grădinile ei, ne va trimite, din când în când, câte o carte.

 

Alensis De Nobilis

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*