noiembrie 21, 2017
  • Publicare carte. Publicare tineri scriitori. Debut editorial.

Rătăcirea în descătuşările poeziei

-Clipe de lumină, poezie, Mariana Mihai, Editura Genius-

            Din limpezimile unui cer poetic neumbrit de putrezirea mărului prea copt de privirile şarpelui, poezia se înmiresmează, în setea fiinţei, de linişti pline de viziuni. Con- fesivă fără destăinuiri, calmă fără oglinzi în maree, poezia este începutul şi sfârşitul lucrurilor, sursă de linişti în neliniştire şi de înveşnicire prin mântuire.

Urcată în expresul poeziei, Mariana Mihai trece ca prin vis prin ţinuturi lunare, deşertice, atemporale, exhaustive şi vremelnic dătătoare de linişte. Poezia sa este o elegie calmă care reflectă regretul unei vieţi trăite în datorie, nu în tumult:

//De-aş mai avea, azi, dreptul la visare,/ când zborul meu se află în impas,/ mi-aş priponi privirile în zare/ şi aş visa… atât mi-a mai rămas.// (De-aş mai avea).

Nemulţumită de zborul frânt vremelnic, poeta  îndrăzneşte să îşi arunce privirile în zare şi încet-încet iese pe poarta din spate a grădinii, păşeşte pe poteca ce duce spre pădure, nebănuind nicio clipă că aceasta ajunge pe căi şerpuite într-un luminiş unde timpul a dispărut, curgerea lumii s-a oprit, viaţa şi moartea au dimensiuni mitice:

// Am rătăcit clipe-n păduri/ de vise… să mă-ntorc acasă?/ E prea frumos, parc-aş mai sta/ la umbra liniştilor, deasă.// M-am cufundat în cerul meu/ de gânduri ninse cu lumină/ să rătăcesc cu Dumnezeu/ în rătăcirea mea divină.// (Rătăciri).

Starea de rătăcire se transformă în poezie, iar poezia este starea de graţie a înveşnicirii în lumină. Ipostaza de visare întru poezie este la Mariana Mihai explorarea minunăţiilor lumii pentru descoperirea divinităţii din alcătuirea lor lăuntrică. Treptele ascezei nu sunt dezvăluite direct, pendularea între interiorizarea în spaţiul celest al sfinţeniei şi contopirea cu lucrurile (divinitatea) nu este pură, pe acest drum al per-fecţiunii intervin ”rătăcirile”, ”vanităţile” îndrăgostirii de frumuseţea lumii alcătuită din suferinţă şi bucurie, din păcat şi celest, din lumini şi umbre:

//Am înţeles…/ n-am să mă vindec/ niciodată/ de această foame/ şi sete/ de frumos.// Am să rămân aşa/ nevindecată/ de durerile lumii,/ de durerea Ta/ şi a mea…/ numai să pot iubi incurabil.// (Incurabil).

Esenţa poeziei Marianei Mihai este asceza tăcută a regăsirii sinelui divin prin purificare, prin descătuşarea de teluricul care ne strânge ca o haină veche, decojirea de dat, îmbăierea în aura solară a mirajului poeziei. ”Rătăcirea”, în poetica autoarei, este starea de iluminare, atât de rară şi atât de plină de imperfecţiuni. După cum poezia este un har dăruit aleşilor, împoezirea este refugiul cotidian din sine în esenţa lucrurilor din preajmă, lucruri care sunt manifestarea dumnezeirii.

Plină de speranţă că nu e totul pierdut, Mariana Mihai ne transmite că încă găsim în această lume contemporană, care trăieşte zbuciumat şi este dirijată prin diversiuni, sacrificată şi lovită din toate părţile, încă mai găsim linişte, păduri, flori, gânduri, câmpii, ape limpezi, deci poezie, încă ne mai putem împoezi în veşnicie în, ce e drept, rarele noastre momente de regăsire: //Încă mai râd câmpiile în soare,/ Iar macii se-mbată cu lumină./ E-aşa curat Cuvântul… de ce, oare,/ În lanul de cuvinte-i şi neghină?// Încă e murmur vesel în pâraie/ Şi mai împarte cântece pădurea,/ Şoptind oricui că inima să-nmoaie/ Să nu-i mai intre-n suflet cu securea.// Se mai strecoară îngerii în vise/ Şi visele-ntre visuri se strecoară,/ Crucificând în zboruri interzise/ O lacrimă pe aripa de ceară.// Încă mai este timp pentru iubire./ Pentru frumos, şi bine, şi dreptate./ De ne-am trezi din strania-adormire,/ Cât nu-i târziu şi încă se mai poate.// (Încă..).

Autoarei i se pare uneori că această rugă spre trezire nu este auzită şi alege calea ”rătăcirii” în singurătate, trăieşte plenar descătuşarea în rătăcirile poeziei prin identificarea cu sine, cât mai departe de o lume ”adormită” într-o zbatere a golirii de sine, a pierderii identităţii şi, în final, a însăşi fiinţei. Cartea de poezie se preface în carte sfântă, agitaţia societăţii moderne dispare şi se topeşte nedefinit în dangăt de clopote care transformă sunetele în slove peste care se prăvălesc cascade de lumină: //Descătuşat mi-e gândul, acum, când toamna-şi plânge/ Cărările de-aramă şi braţele îşi frânge./ Potecă fără umbră îmi poartă-n taină pasul,/ Doar clopotele-n zare, smerite, înalţă glasul.// Descătuşate lacrimi mă mângâie şi-mi spală/ Înstrăinări şi doruri ce-n mine dau năvală./ Se prăvălesc în slove cascade de lumină./ În suflet îmi cresc aripi şi nu mai sunt străină.// Privesc spre fericire, cum ai privi o floare/ Ce-şi dăruie splendoarea de-o clipă, apoi moare./ Ce linişte! Ce pace! Ce dragoste curată!/ Din slăvile speranţei, pe cale mi se-arată!// (Descătuşări).

Astfel, evadarea din cotidianul firesc este dorită şi privită ca o descătuşare de încorsetările telurice ale fiinţei umane, dar în acelaşi timp ”rătăciri”, pentru că poetul este privit de mulţimi ca un rătăcit, un soi de nebun care trăieşte şi se poartă după nişte reguli ciudate, necunoscute, ”rele” chiar: nu e ciudat să vorbeşti cu luna, să mângâi feliile de aer diamantat care învăluie aurele fiinţelor rătăcitoare în nivelurile astrale?

O poezie ascetică, echilibrată, înmiresmată, care îl înseninează pe cititor, ne copleşeşte ducându-ne într-un tărâm de legendă, al basmului popular Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, cu sonorităţi de simfonii feerice, pline de iubire şi pace, cu versuri alcătuite cu bună ştiinţă prozodică, te îndrăgosteşte de ea, te face să o îndrăgeşti pe Mariana Mihai şi să-i aşezi la vedere cartea în bibliotecă.

Aşadar, stimate lector, citeşte şi îmbogăţeşte-ţi simţirea cu muzicalităţi alese, smulse din veşnicie!

Alensis De Nobilis

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *