Jumătate de gând

Yin, poezie, Felix Rian Constantinescu, Editura Genius

 

Pornit în asceză pe drumul poeziei, tânărul poet Felix Rian ne invită să privim din umbră în miezul lucrurilor înconjurătoare, astfel vom trece de detaliile nesemnificative şi vom pătrunde cât mai departe în Univers.

Aşa cum din fântâni putem vedea stelele strălucind pe cer în mijlocul zilei, astfel ne învaţă şi tânărul poet să facem: să privim întotdeauna din întuneric pentru a vedea clar lucrurile aflate la lumină.

Aparent, poetul ne prezintă o lume stranie, cu lucrurile întoarse pe dos în firea lor obişnuită. Dar dacă straniul este firescul şi firescul straniul? Privind cum copilul învaţă să meargă, întâi de-a buşilea şi apoi în picioare, treptat, ne întrebăm dacă nu cumva este mai bine să eliminăm etape din gândirea logică şi să accedem direct la adevăr prin intuiţie.

Pătrunzând în universul poetic, pare că uneori lucrurile capătă dimensiuni hiperbolice, urieşeşti şi ne acoperă cu umbrele lor, decapitându-ne gândurile micşorate ca nişte chipuri pe o placă fotografică.

Alteori parcă un ochi ciclopic ne priveşte din orizont, măturând cu laserul ochiului său câmpiile pustii ale nimicului. Ca un arc întins spre un gând, omul se resoar-be în sine, de parcă intră într-o conservare pentru mai târziu, după Apocalipsă, după amurgul gândurilor.

Repetitiv, sună în noi ecoul unui gol amplificat la nesfârşit, din om în om, din stare în stare, din clipă în clipă. Electrizantă, tăcerea ne îngheaţă momentul cinetic, fiinţe descărnate de vise şi iluzii, entităţi colorate de lumea visului. În cerul gol ca o oglindă concavă, ne observăm chipurile albite de frici şi ne întrebăm care dintre noi suntem cei adevăraţi, noi cei în care simţim eul sau proiecţiile noastre.

Prea sărac alfabet al faptelor, empirică târâre în absurd, istorică regăsire în greşeală, repetitiv şi elucubrant, cercetăm resturi de gânduri. Frumuseţea lumii ni se înfăţişează doar în clipe de pustietate şi evadare, ceasuri oprite ni-s ochii.

Feline preschimbate în urşi, cu lanţuri în loc de gânduri, cu ferestrele închise în pleoape, imităm îngerii decăzuţi în pedeapsă, ne rugăm la un Dumnezeu obosit să ne poarte de grijă, ca un tată mereu cu gândul dus spre veşnice datorii.

Arbitrar sau nu, spiritul adâncurilor ne ocoleşte ca un fum subţire de pipă şi ne învăluie într-o ceaţă înşelătoare.

Pentru a ne continua mersul spre mai departe, purtăm în mâini felinare cu melci răsuciţi de mâini nevăzute. Călătorind în Yin, în penumbră, între rază şi ceaţă, între cunoaştere şi confuzie, oprim pendularea între închis şi deschis, liberi să ne urlăm singurătatea oaselor albite în noi.

Un zvâcnet spre decădere molatică şi absurdă a unei lumi redusă la retrageri în sine străbate poezia lui Felix Rian, un strigăt de ajutor al omenirii într-un singur om.

Salvarea de sine prin mântuire e încă departe. Aici suntem abia la început, în Golgota însingurării, a înstrăinării omului faţă de sine.

Nu am citat din poezii. Vă invit la lectură!

 

Alensis De Nobilis

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*