noiembrie 21, 2017
  • Publicare carte. Publicare tineri scriitori. Debut editorial.

Esenţele regăsirii

Regăsiri în esențe, poezie, Lusiana Drăguşin, Editura Genius

            Într-o lume desacralizată, în care indivizii se dezbară cu repeziciune de haina credinţei, puţini sunt ”aventurierii” care păşesc pe sinuosul drum al asumării credinţei ca dat.

În mijlocul unei realităţi volatile, rămânând fără repere, omul recurge la căutarea sa în jurul său, iar după multele eşecuri în găsirea răspunsurilor la întrebările existenţiale, se întoarce în sine ca într-o oglindă interioară, spre regăsirea cugetului lăuntric ca îndumnezeire.

Pornită pe sisificul drum al redescoperirii fiinţei, plină de nedumeriri şi întrebări, autoarea cărţii de faţă, Regăsiri în esenţe, Lusiana Drăguşin, culege certitudinile din grădina edenică a spiritului divin, accede într-o lume miraculos de frumoasă şi îndumnezeit de aproape, experimentând poezia ca rugă la adăpostul incert al unei carapace cu durată limitată de existenţă, fiinţă purificată ca o mireasmă încătuşată într-un trup plin de cicatricele păcatului primordial: ”//De unde sunt, de unde vin,/ Din lăcrimarea unui crin;// De unde strig, de unde zbor,/ Din aripi lucii de cocor;// …// Pe unde simt, sunt eu, trăiesc,/ Acolo-n trupul meu lumesc;//” (Femeia, anotimp divin, pag. 16).

Cetăţean al lumii lui Dumnezeu, locuitoare în grădina lui Isus, poeta meşteşugeşte versuri pline de limpezimea împăcarii cu sine, iubirea faţă de semeni şi miraculoasele bucurii din înfruptarea harului şi luminii divine – valori perene şi revelaţii dătătoare de putere întru purtarea trupului prin această călătorie pe Pământ.

Încărcată cu har, împărţind din prea plinul său poetic sufletesc, pelerină pe drumul revelaţiei creştine, autoarea aduce laudă divinităţii născătoare de lumină, bucurie şi pace în zidirea celestă care are formă de alcătuire umană; înălţat în iluminarea descoperirii divinităţii, omul se transfigurează într-o tulburătoare frumuseţe a creaţiei edenice, într-o minune: ”//Tu macini orizonturi în mii de incantaţii/ şi dai Iubirii aripi şi tâmple să coboare,/ trimiţi din alte zări dorinţe şi vibraţii,/ sădind în ochii mei lumină şi culoare;// din Golgota tăcerii zideşti regate albe,/ laşi fluturi să brodeze cu mir neprihănit/ şi din vecernii faci nemăsurate salbe/ pentru ospăţul lumii la care m-ai poftit;// se tânguie un clopot, departe-n asfinţit,/ răsună veşnicia şi cheamă la Iertare,/ arzând cu bucurie păcatul dezminţit,/ făcând un loc în Rai, iubind pe fiecare;// (Să îţi rămân Minune, pag. 13).

Din lacrimi curate de rouă, Lusiana Drăguşin făureşte versuri-oglinzi în care semenii să îşi reflecte şi să îşi observe chipurile vremelnic îmbătrânite de păcate şi nemulţumiri existenţiale, ca apoi să se desfete cu aceste versete-poeme în minte, botezaţi în apele nesfârşite ale cerului: ”//Sunt crin şi-aşa cum orice floare/ împrăştie parfumul său,/ nu înţeleg, de ce mă doare,/ când mă striveşte pasul tău?// Cum trebuie să stau închisă/ în colivii imaginare,/ eu nu sunt nimănui promisă,/ eu nu pot fi decât o floare..//” (Am învăţat să iert, pag. 24)

Încercaţi prin lumea în care trăiesc în desfrâu, lenevie şi necredinţă, născuţi din păcat şi întorşi în neprihană, credincioşii îşi spală trupul în apele Iordanului care încă mai păstrează în oglindiri culoarea ochilor lui Isus. La umbra templelor, copiii adună gânduri de bucurie în joaca lor şi surâd îngerilor aşezaţi pe cupole pentru a se izbăvi de istov.

Pelerini şi asceţi, mame şi fete, dascăli şi scribi privesc în adâncuri şi se cutremură de adevărul revelaţiei venite într-o străfulgerare mentală, revelaţia că Dumnezeu este aproape de noi, în fluturi şi flori, în copaci şi albine, în păsări şi stihii, în mătase şi mirt, în toate acestea prefăcute într-o mireasmă pe care noi o respirăm clipă de clipă şi ne umplem cu bucuria de a fi.

Contopirea cu lucrurile şi comuniunea cu legea cerului senin reflectat în bobul de rouă ne străbat axiomatic şi meditativ; regăsiţi în noi înşine, ne minunăm de câtă frumuseţe purtăm în adâncuri, în tremurul fiinţelor noastre.

Fiind om, poeta îşi cere iertare dumnezeului său pentru păcatul profund uman de a nu umbla mereu în pace pe calea Domnului şi, în semn de recunoştinţă, face din trupul său o mănăstire în care să locuiască pentru veşnicie Dumnezeu: ”//Prin roua lacrimilor iar valsez/ Pământul tot e un icnet apăsat,/ Aş vrea cuiva să mă abandonez,/ Să-mi simt sufletul mângâiat.// […] //Caut să îţi aduc iar mulţumire/ Şi-n rugăciunea mea te port,/ În trupul meu îţi fac o mănăstire/ Măcar acolo să îmi fii consort.//” (În trupul meu îţi fac o mănăstire, pag. 90)

Putem spune că asistăm, prin mijlocirea artei poetice a Lusianei Drăguşin, la regăsirea omului, pe jumătate credincios, pe jumătate profan, în esenţa pură şi miraculoasă a divinităţii.

Lecturează, stimate cititor, cartea care va urma şi te vei regăsi purtat din singurătate în Braţele Tatălui tău!

Alensis De Nobilis

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *