Lună: octombrie 2016

Un arhitect al singurătăţii

Templul meu, poezie, Corin Culcea, Editura Genius

 

Ca un ştiutor al tâlcuirilor şi firii lucrurilor, imperceptibil, poetul se risipeşte în lucruri pentru a alunga singurătatea din ele, creând o solitudine suportabilă şi neagasantă, convieţuirea cu sine fiindu-i mai uşoară.

O atare stare nu este tranşantă, nici definitorie, ci apriori necesară reducerii la absurd a golului existenţial cu nuanţele sale de luciditate telurică până la diluarea propriei fiinţe în translucid şi totodată intrinsec, cu inserţii voit afective în meandricele şi alunecoasele sale versuri, care se ţes şi decurg unele din altele ca o plasă nevăzută, alcătuită din aripi de fluturi.

Un arhitect al singurătăţii, Corin Culcea construieşte un închipuit edificiu, un monument de visare, o statuie sisifică în onoarea golului existenţial ce domină lumea şi, cu atât mai mult şi mai intens, copiii săi minunaţi, poeţii.

Astfel, observăm aici necesitatea devenirii (ca un excurs aciclic) omului în imaterial şi, neavând altă soluţie la îndemână, fără sprijin divin explicit, poetul se mută în iubita sa, care devine o singurătate extinsă, plină de tăcere, asimilată unui endomorfism îngheţat în contact cu structurile sufleteşti corolar-endemice din iconoclastul vizitator.

Dualitatea este perpetuată ca o stare de damnare necesară; dualitatea lăuntrică se transferă asupra femeii din nevoia stării de cristalizare în ispăşirea dreptului la libertate, asemenea infiltrării razelor solare în ţărână pentru a încălzi seve din care cresc flori.

Ascuns la vedere, poetul reclădeşte minuţios stările de tăcere care devin un edificiul al singurătăţii sale în care afirmă ”când sunt singur, vin de departe” (Tăiş dureros). Între două reconstrucţii, înregistrează stările de risipire a vieţii în oameni ca o durere posibil de descris doar parafrazându-l pe Cioran: ”nu oamenii suferă în lume, ci lumea suferă în oameni”.

Iubirea este doar o amăgire necesară desenată în femeia-formă a materiei supusă ciclurilor efemerităţii, instabilă şi mereu schimbătoare. Insensibil la bucuriile trecătoare, creatorul ia act de vanitate, inclusiv de această iluzorie înflorire temporară a lumii în ochii săi: ”//Femei, pe stradă, în maşini, în piaţă,/ o curgere de carne şi de viaţă,/ nestăvilită-n trupuri dulci-amare//” (Femei).

Arhitectul singurătăţii este poetul care înalţă o statuie golului prezent în sine azi, mâine, poimâine şi în fiecare zi până când această cinetică repetare devine un vârtej care absoarbe trăirile şi vietăţile într-o sete a golului universal, prilej de zbor şi prăbuşire lăuntrică.

Nebănuit, mâinile se desfac de corp şi ating ceruri visate, aşezând norii într-o altă ordine, ochii fotografiază ca un aparat foto performant, în fiecare miime de secundă, starea lucrurilor, pentru că unul din cele mai importante lucruri pentru om este memoria…

Ca un revers al risipirii ființei în lucruri, intervine un fel de invazie a fenomenelor, fiinţelor, lucrurilor şi ideilor în poet, copleşindu-l, diluându-l până la starea de contopire cu acestea. O atare solubilitate a fiinţei, această eterizare continuă, îl transformă într-un spirit al formelor cu care se însoţeşte în această mare singurătate care este poezia…

Cine sau ce este Templul meu care construieşte literă cu literă şi viziune cu viziune o altă faţă a lumii? Căci nu aceasta este poezia, o altă oglindă în care vedem lumea?

Templul autorului nostru este însăşi lumea, dar nu lumea înconjurătoare, pe care o vedem cu toţii, ci lumea lui, lumea pe care el o vede în lume, particularizată, singularizată, ştearsă de praf şi înălţată într-o strălucire stranie, de o frumuseţe bizară -ca o fată frumoasă în haine urâte, văzută de un ochi expert, o descoperire esenţializată de spiritul lucid şi clarvăzător.

Cum construieşte arhitectul singurătăţii templu dintr-o lume universal acceptată ca decadentă, cum reuşeşte el să înalţe un sanctuar unei lumi? Sigur, el nu construieşte un templu lumii în genere, nu lumii noastre, ci lumii lui.

Poetul-arhitect are nevoie de această reconstruire pentru a supravieţui tăvălugului de activităţi, avalanşei de emoţii şi sentimente, amestecului neclar de dorinţe, ale lui şi ale celorlalți, de care este împresurat, necesităţi şi interese, pentru a supravieţui păstrându-şi memoria lucrurilor intactă, sufletul nemânjit şi ochiul neviolat de impurităţile copleşitoare din ritmul ameţitor al viitorului.

Neîndoielnic, avem în faţă, ca în mitologie, un labirint din care nu mai poţi ieşi, o sală cu oglinzi care reflectă la infinit imaginile din una în alta, iară profanii, cei care nu cunosc secretul luminii, nu vor vedea imaginile clare, nedistorsionate.

Versurile sunt înşelătoare, lipsa unui ritm interior creează o aparenţă disoluţie a esteticului în sintetic, însă e doar o intenţie a poetului de a întinde perdele de fum în urmă-i pentru a nu i se vedea urmele paşilor în aceste nisipuri mişcătoare ale drumului poetic.

Susţinem încrezători pelerinul spre ţara poeziei, Corin Culcea, şi ne punem speranţa că de acolo, din grădinile ei, ne va trimite, din când în când, câte o carte.

 

Alensis De Nobilis

Definind iubirea

Maya, poezie, Maria Savu, Editura Genius

 

Iată că în demersul nostru editorial primim o nouă carte şi salutăm cu bucurie un nou debut poetic, o altă îndrăzneală de a escalada Olimpul, tărâmul zeilor.

Maria Savu ne încântă încă de la început cu titlul Maya, o vrajă mistică indiană propusă printr-o magie îmbrăcată în haină poetică.

După cum Vişnu a creat Maya pentru ca prin intermediul ei să poată lua naştere lumea, din iubire, astfel Maria Savu ne propune Maya ca fundament inţiatic în facerea şi perpetuarea existenţei lumii prin iubire.

Putem spune că Maya este o carte de poezie des-pre iubire, nu numai în sensul erotic, ci şi în sensul iubirii ca principiu existenţial al lumii.

Cu un ton calm, cu o poezie caldă, din când în când fermecându-ne cu versuri melodioase, directe, limpezi, încântându-ne cu metafore alese, Maria Savu se recreează pe sine prin Maya, arătându-se în poezie puţin câte puţin, ca de după un văl, la fel ca în legendă. Farmecul poeziei sale constă în sinceritatea trăirilor învăluite în mistice aure de vrajă, sunet, culoare, sentimente şi afectivităţi desfăşurate lent şi propagate în aer pentru a ne înlănţui şi ţine vrăjiţi, captivi în incantaţia dulce şi înrobitoare de suflete sensibile, care se cheamă poezie.

Seniorial, Maria Savu nu presară date biografice în poezie, nu vorbeşte de un iubit terestru, recognoscibil, o făptură din carne şi oase, ci de un bărbat-zeu ideal iubirii ori-cărei femei, un poet-geniu care propagă vrajă şi ameţeală în sufletele femeilor iubitoare de şoapte, de mister, de ludicul sensibil şi amăgitor al dorinţei spre absolut; adie în versuri chemarea şi dialogul cu un profet-fachir-vrăjitor, un spirit al adâncurilor universului, un doctor în miresme şi un artist în iubiri.

Paradisiac, ne întâlnim cu dorinţa şi vraja, hipnoza şi luciditatea destrămării visului, zbor şi împietrire, ca dualitate şi necesitate ambiguă a fiinţei reale în care ne aflăm încuiaţi de mister.

Din oglindă în oglindă, trecem gustând din poezie prin mai multe chipuri ale sinelui, ca şi cum am ridica faţa din apă şi ne-am cufunda într-o altă apă. Aceste botezuri şi oglindiri succesive dezvăluie dualitatea lumii născute prin iubire şi perpetuate prin lumină şi vibraţie, căci ce ar fi Universul fără câte o făclie din loc în loc, din galaxie în galaxie?

Încântaţi de poezia Mariei Savu, ne bucurăm şi de clipa pământeană a momentului lecturii ca de un dar întins cu amândouă mâinile de poetă.

 

Alensis De Nobilis

Jumătate de gând

Yin, poezie, Felix Rian Constantinescu, Editura Genius

 

Pornit în asceză pe drumul poeziei, tânărul poet Felix Rian ne invită să privim din umbră în miezul lucrurilor înconjurătoare, astfel vom trece de detaliile nesemnificative şi vom pătrunde cât mai departe în Univers.

Aşa cum din fântâni putem vedea stelele strălucind pe cer în mijlocul zilei, astfel ne învaţă şi tânărul poet să facem: să privim întotdeauna din întuneric pentru a vedea clar lucrurile aflate la lumină.

Aparent, poetul ne prezintă o lume stranie, cu lucrurile întoarse pe dos în firea lor obişnuită. Dar dacă straniul este firescul şi firescul straniul? Privind cum copilul învaţă să meargă, întâi de-a buşilea şi apoi în picioare, treptat, ne întrebăm dacă nu cumva este mai bine să eliminăm etape din gândirea logică şi să accedem direct la adevăr prin intuiţie.

Pătrunzând în universul poetic, pare că uneori lucrurile capătă dimensiuni hiperbolice, urieşeşti şi ne acoperă cu umbrele lor, decapitându-ne gândurile micşorate ca nişte chipuri pe o placă fotografică.

Alteori parcă un ochi ciclopic ne priveşte din orizont, măturând cu laserul ochiului său câmpiile pustii ale nimicului. Ca un arc întins spre un gând, omul se resoar-be în sine, de parcă intră într-o conservare pentru mai târziu, după Apocalipsă, după amurgul gândurilor.

Repetitiv, sună în noi ecoul unui gol amplificat la nesfârşit, din om în om, din stare în stare, din clipă în clipă. Electrizantă, tăcerea ne îngheaţă momentul cinetic, fiinţe descărnate de vise şi iluzii, entităţi colorate de lumea visului. În cerul gol ca o oglindă concavă, ne observăm chipurile albite de frici şi ne întrebăm care dintre noi suntem cei adevăraţi, noi cei în care simţim eul sau proiecţiile noastre.

Prea sărac alfabet al faptelor, empirică târâre în absurd, istorică regăsire în greşeală, repetitiv şi elucubrant, cercetăm resturi de gânduri. Frumuseţea lumii ni se înfăţişează doar în clipe de pustietate şi evadare, ceasuri oprite ni-s ochii.

Feline preschimbate în urşi, cu lanţuri în loc de gânduri, cu ferestrele închise în pleoape, imităm îngerii decăzuţi în pedeapsă, ne rugăm la un Dumnezeu obosit să ne poarte de grijă, ca un tată mereu cu gândul dus spre veşnice datorii.

Arbitrar sau nu, spiritul adâncurilor ne ocoleşte ca un fum subţire de pipă şi ne învăluie într-o ceaţă înşelătoare.

Pentru a ne continua mersul spre mai departe, purtăm în mâini felinare cu melci răsuciţi de mâini nevăzute. Călătorind în Yin, în penumbră, între rază şi ceaţă, între cunoaştere şi confuzie, oprim pendularea între închis şi deschis, liberi să ne urlăm singurătatea oaselor albite în noi.

Un zvâcnet spre decădere molatică şi absurdă a unei lumi redusă la retrageri în sine străbate poezia lui Felix Rian, un strigăt de ajutor al omenirii într-un singur om.

Salvarea de sine prin mântuire e încă departe. Aici suntem abia la început, în Golgota însingurării, a înstrăinării omului faţă de sine.

Nu am citat din poezii. Vă invit la lectură!

 

Alensis De Nobilis

Esenţele regăsirii

Regăsiri în esențe, poezie, Lusiana Drăguşin, Editura Genius

            Într-o lume desacralizată, în care indivizii se dezbară cu repeziciune de haina credinţei, puţini sunt ”aventurierii” care păşesc pe sinuosul drum al asumării credinţei ca dat.

În mijlocul unei realităţi volatile, rămânând fără repere, omul recurge la căutarea sa în jurul său, iar după multele eşecuri în găsirea răspunsurilor la întrebările existenţiale, se întoarce în sine ca într-o oglindă interioară, spre regăsirea cugetului lăuntric ca îndumnezeire.

Pornită pe sisificul drum al redescoperirii fiinţei, plină de nedumeriri şi întrebări, autoarea cărţii de faţă, Regăsiri în esenţe, Lusiana Drăguşin, culege certitudinile din grădina edenică a spiritului divin, accede într-o lume miraculos de frumoasă şi îndumnezeit de aproape, experimentând poezia ca rugă la adăpostul incert al unei carapace cu durată limitată de existenţă, fiinţă purificată ca o mireasmă încătuşată într-un trup plin de cicatricele păcatului primordial: ”//De unde sunt, de unde vin,/ Din lăcrimarea unui crin;// De unde strig, de unde zbor,/ Din aripi lucii de cocor;// …// Pe unde simt, sunt eu, trăiesc,/ Acolo-n trupul meu lumesc;//” (Femeia, anotimp divin, pag. 16).

Cetăţean al lumii lui Dumnezeu, locuitoare în grădina lui Isus, poeta meşteşugeşte versuri pline de limpezimea împăcarii cu sine, iubirea faţă de semeni şi miraculoasele bucurii din înfruptarea harului şi luminii divine – valori perene şi revelaţii dătătoare de putere întru purtarea trupului prin această călătorie pe Pământ.

Încărcată cu har, împărţind din prea plinul său poetic sufletesc, pelerină pe drumul revelaţiei creştine, autoarea aduce laudă divinităţii născătoare de lumină, bucurie şi pace în zidirea celestă care are formă de alcătuire umană; înălţat în iluminarea descoperirii divinităţii, omul se transfigurează într-o tulburătoare frumuseţe a creaţiei edenice, într-o minune: ”//Tu macini orizonturi în mii de incantaţii/ şi dai Iubirii aripi şi tâmple să coboare,/ trimiţi din alte zări dorinţe şi vibraţii,/ sădind în ochii mei lumină şi culoare;// din Golgota tăcerii zideşti regate albe,/ laşi fluturi să brodeze cu mir neprihănit/ şi din vecernii faci nemăsurate salbe/ pentru ospăţul lumii la care m-ai poftit;// se tânguie un clopot, departe-n asfinţit,/ răsună veşnicia şi cheamă la Iertare,/ arzând cu bucurie păcatul dezminţit,/ făcând un loc în Rai, iubind pe fiecare;// (Să îţi rămân Minune, pag. 13).

Din lacrimi curate de rouă, Lusiana Drăguşin făureşte versuri-oglinzi în care semenii să îşi reflecte şi să îşi observe chipurile vremelnic îmbătrânite de păcate şi nemulţumiri existenţiale, ca apoi să se desfete cu aceste versete-poeme în minte, botezaţi în apele nesfârşite ale cerului: ”//Sunt crin şi-aşa cum orice floare/ împrăştie parfumul său,/ nu înţeleg, de ce mă doare,/ când mă striveşte pasul tău?// Cum trebuie să stau închisă/ în colivii imaginare,/ eu nu sunt nimănui promisă,/ eu nu pot fi decât o floare..//” (Am învăţat să iert, pag. 24)

Încercaţi prin lumea în care trăiesc în desfrâu, lenevie şi necredinţă, născuţi din păcat şi întorşi în neprihană, credincioşii îşi spală trupul în apele Iordanului care încă mai păstrează în oglindiri culoarea ochilor lui Isus. La umbra templelor, copiii adună gânduri de bucurie în joaca lor şi surâd îngerilor aşezaţi pe cupole pentru a se izbăvi de istov.

Pelerini şi asceţi, mame şi fete, dascăli şi scribi privesc în adâncuri şi se cutremură de adevărul revelaţiei venite într-o străfulgerare mentală, revelaţia că Dumnezeu este aproape de noi, în fluturi şi flori, în copaci şi albine, în păsări şi stihii, în mătase şi mirt, în toate acestea prefăcute într-o mireasmă pe care noi o respirăm clipă de clipă şi ne umplem cu bucuria de a fi.

Contopirea cu lucrurile şi comuniunea cu legea cerului senin reflectat în bobul de rouă ne străbat axiomatic şi meditativ; regăsiţi în noi înşine, ne minunăm de câtă frumuseţe purtăm în adâncuri, în tremurul fiinţelor noastre.

Fiind om, poeta îşi cere iertare dumnezeului său pentru păcatul profund uman de a nu umbla mereu în pace pe calea Domnului şi, în semn de recunoştinţă, face din trupul său o mănăstire în care să locuiască pentru veşnicie Dumnezeu: ”//Prin roua lacrimilor iar valsez/ Pământul tot e un icnet apăsat,/ Aş vrea cuiva să mă abandonez,/ Să-mi simt sufletul mângâiat.// […] //Caut să îţi aduc iar mulţumire/ Şi-n rugăciunea mea te port,/ În trupul meu îţi fac o mănăstire/ Măcar acolo să îmi fii consort.//” (În trupul meu îţi fac o mănăstire, pag. 90)

Putem spune că asistăm, prin mijlocirea artei poetice a Lusianei Drăguşin, la regăsirea omului, pe jumătate credincios, pe jumătate profan, în esenţa pură şi miraculoasă a divinităţii.

Lecturează, stimate cititor, cartea care va urma şi te vei regăsi purtat din singurătate în Braţele Tatălui tău!

Alensis De Nobilis

Rătăcirea în descătuşările poeziei

-Clipe de lumină, poezie, Mariana Mihai, Editura Genius-

            Din limpezimile unui cer poetic neumbrit de putrezirea mărului prea copt de privirile şarpelui, poezia se înmiresmează, în setea fiinţei, de linişti pline de viziuni. Con- fesivă fără destăinuiri, calmă fără oglinzi în maree, poezia este începutul şi sfârşitul lucrurilor, sursă de linişti în neliniştire şi de înveşnicire prin mântuire.

Urcată în expresul poeziei, Mariana Mihai trece ca prin vis prin ţinuturi lunare, deşertice, atemporale, exhaustive şi vremelnic dătătoare de linişte. Poezia sa este o elegie calmă care reflectă regretul unei vieţi trăite în datorie, nu în tumult:

//De-aş mai avea, azi, dreptul la visare,/ când zborul meu se află în impas,/ mi-aş priponi privirile în zare/ şi aş visa… atât mi-a mai rămas.// (De-aş mai avea).

Nemulţumită de zborul frânt vremelnic, poeta  îndrăzneşte să îşi arunce privirile în zare şi încet-încet iese pe poarta din spate a grădinii, păşeşte pe poteca ce duce spre pădure, nebănuind nicio clipă că aceasta ajunge pe căi şerpuite într-un luminiş unde timpul a dispărut, curgerea lumii s-a oprit, viaţa şi moartea au dimensiuni mitice:

// Am rătăcit clipe-n păduri/ de vise… să mă-ntorc acasă?/ E prea frumos, parc-aş mai sta/ la umbra liniştilor, deasă.// M-am cufundat în cerul meu/ de gânduri ninse cu lumină/ să rătăcesc cu Dumnezeu/ în rătăcirea mea divină.// (Rătăciri).

Starea de rătăcire se transformă în poezie, iar poezia este starea de graţie a înveşnicirii în lumină. Ipostaza de visare întru poezie este la Mariana Mihai explorarea minunăţiilor lumii pentru descoperirea divinităţii din alcătuirea lor lăuntrică. Treptele ascezei nu sunt dezvăluite direct, pendularea între interiorizarea în spaţiul celest al sfinţeniei şi contopirea cu lucrurile (divinitatea) nu este pură, pe acest drum al per-fecţiunii intervin ”rătăcirile”, ”vanităţile” îndrăgostirii de frumuseţea lumii alcătuită din suferinţă şi bucurie, din păcat şi celest, din lumini şi umbre:

//Am înţeles…/ n-am să mă vindec/ niciodată/ de această foame/ şi sete/ de frumos.// Am să rămân aşa/ nevindecată/ de durerile lumii,/ de durerea Ta/ şi a mea…/ numai să pot iubi incurabil.// (Incurabil).

Esenţa poeziei Marianei Mihai este asceza tăcută a regăsirii sinelui divin prin purificare, prin descătuşarea de teluricul care ne strânge ca o haină veche, decojirea de dat, îmbăierea în aura solară a mirajului poeziei. ”Rătăcirea”, în poetica autoarei, este starea de iluminare, atât de rară şi atât de plină de imperfecţiuni. După cum poezia este un har dăruit aleşilor, împoezirea este refugiul cotidian din sine în esenţa lucrurilor din preajmă, lucruri care sunt manifestarea dumnezeirii.

Plină de speranţă că nu e totul pierdut, Mariana Mihai ne transmite că încă găsim în această lume contemporană, care trăieşte zbuciumat şi este dirijată prin diversiuni, sacrificată şi lovită din toate părţile, încă mai găsim linişte, păduri, flori, gânduri, câmpii, ape limpezi, deci poezie, încă ne mai putem împoezi în veşnicie în, ce e drept, rarele noastre momente de regăsire: //Încă mai râd câmpiile în soare,/ Iar macii se-mbată cu lumină./ E-aşa curat Cuvântul… de ce, oare,/ În lanul de cuvinte-i şi neghină?// Încă e murmur vesel în pâraie/ Şi mai împarte cântece pădurea,/ Şoptind oricui că inima să-nmoaie/ Să nu-i mai intre-n suflet cu securea.// Se mai strecoară îngerii în vise/ Şi visele-ntre visuri se strecoară,/ Crucificând în zboruri interzise/ O lacrimă pe aripa de ceară.// Încă mai este timp pentru iubire./ Pentru frumos, şi bine, şi dreptate./ De ne-am trezi din strania-adormire,/ Cât nu-i târziu şi încă se mai poate.// (Încă..).

Autoarei i se pare uneori că această rugă spre trezire nu este auzită şi alege calea ”rătăcirii” în singurătate, trăieşte plenar descătuşarea în rătăcirile poeziei prin identificarea cu sine, cât mai departe de o lume ”adormită” într-o zbatere a golirii de sine, a pierderii identităţii şi, în final, a însăşi fiinţei. Cartea de poezie se preface în carte sfântă, agitaţia societăţii moderne dispare şi se topeşte nedefinit în dangăt de clopote care transformă sunetele în slove peste care se prăvălesc cascade de lumină: //Descătuşat mi-e gândul, acum, când toamna-şi plânge/ Cărările de-aramă şi braţele îşi frânge./ Potecă fără umbră îmi poartă-n taină pasul,/ Doar clopotele-n zare, smerite, înalţă glasul.// Descătuşate lacrimi mă mângâie şi-mi spală/ Înstrăinări şi doruri ce-n mine dau năvală./ Se prăvălesc în slove cascade de lumină./ În suflet îmi cresc aripi şi nu mai sunt străină.// Privesc spre fericire, cum ai privi o floare/ Ce-şi dăruie splendoarea de-o clipă, apoi moare./ Ce linişte! Ce pace! Ce dragoste curată!/ Din slăvile speranţei, pe cale mi se-arată!// (Descătuşări).

Astfel, evadarea din cotidianul firesc este dorită şi privită ca o descătuşare de încorsetările telurice ale fiinţei umane, dar în acelaşi timp ”rătăciri”, pentru că poetul este privit de mulţimi ca un rătăcit, un soi de nebun care trăieşte şi se poartă după nişte reguli ciudate, necunoscute, ”rele” chiar: nu e ciudat să vorbeşti cu luna, să mângâi feliile de aer diamantat care învăluie aurele fiinţelor rătăcitoare în nivelurile astrale?

O poezie ascetică, echilibrată, înmiresmată, care îl înseninează pe cititor, ne copleşeşte ducându-ne într-un tărâm de legendă, al basmului popular Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, cu sonorităţi de simfonii feerice, pline de iubire şi pace, cu versuri alcătuite cu bună ştiinţă prozodică, te îndrăgosteşte de ea, te face să o îndrăgeşti pe Mariana Mihai şi să-i aşezi la vedere cartea în bibliotecă.

Aşadar, stimate lector, citeşte şi îmbogăţeşte-ţi simţirea cu muzicalităţi alese, smulse din veşnicie!

Alensis De Nobilis